de Andy Craig
Chiar și la șaizeci de ani de la publicare, eseul „De ce nu sînt conservator” al lui Hayek este încă actual.
În 1960, F.A. Hayek a publicat ceea ce avea să devină una dintre cele mai amintite scrieri ale sale, ca apendice la cartea Constituția Libertății. Astăzi este deseori invocată de libertarieni pentru titlul său succint „De ce nu sunt conservator”. Așa cum se spune, prezintă exact ceea ce scrie în titlu.
Hayek a oferit ceea ce rămîne declarația definitorie a libertarianismului ca fiind ceva separat de (și adesea în opoziție cu) dreapta politică.
În acest eseu, Hayek, laureat al Premiului Nobel, a subliniat de ce avocații libertății ar trebui să respingă faptul că sînt implicați în politica de dreapta, în ciuda atitudinilor comune față de socialism. În schimb, libertarienii își revendică moștenirea din liberalismului clasic . Fiind un britanic naturalizat, Hayek a explicat că este un Whig (liberal clasic), nu un Tory (conservator) și a oferit ceea ce rămîne afirmația definitorie a libertarianismului ca fiind ceva distinct de, și adesea în opoziție cu, dreapta politică.
Scopul lui Hayek nu a fost doar să stabilească un set adecvat de definiții pentru etichetele ideologice de dragul simplei semantici. El a scris consistent, de asemenea, despre strategia politică, în special despre pericolele de a lăsa ideile liberale să devină prea asociate cu reacționarii sau chiar mai rău. A ales să prefațeze „De ce nu sînt conservator” cu un epigraf al Lordului Acton , marele liberal din secolul al XIX-lea:
În orice moment, prietenii sinceri ai libertății au fost rari, iar triumfurile libertății s-au datorat minorităților, care au predominat prin asocierea lor cu auxiliari ale căror obiective politice difereau adesea de ale lor; iar această asociere, care este întotdeauna periculoasă, uneori a fost dezastruoasă, oferind oponenților doar motive de opoziție și aprinzînd disputa cu privire la onorbilitatea succesului.
Cu alte cuvinte, asocierea ideilor de libertate cu aliați iliberali poate determina oamenii să evite din start liberalismul. Această combinație nu este doar incorectă, ci este potențial dezastruoasă. Lăsată necontrolată poate deveni auto-înfrîngătoare. Pentru a se proteja de această perspectivă, libertarienii trebuie să aibă un vocabular al criticilor bine dezvoltat și exercitat activ care sa vizeze ambele extreme autoritariste ale spectrului politic. Evidențierea numeroaselor noastre dezacorduri cu conservatorii etatiști nu este mai puțin importantă decît opoziția noastră față de socialiști și progresiști.
Criticile lui Hayek sînt la fel de relevante astăzi ca și în a doua jumătate a secolului XX. Posibil cu atît mai mult în lumina renașterii unui curent de dreapta categoric neliberal în politica americană.
Liberalismul lui Hayek – termenul pe care l-a preferat neologismului idezirabil “libertarian” – este ferm opus acțiunii statului pentru a apărarea status quo-ul sau pentru revenirea în trecut. „Pentru liberali nici idealurile morale, nici cele religioase nu sunt obiecte proprii constringerii, în timp ce atit conservatorii, cit și socialiștii nu recunosc astfel de limite.”
Referindu-se la ceea ce acum am numi latura tolerantă pe plan social a libertarianismului, el găsește una dintre cele mai importante distincții de trasat. Libertarienii apără dreptul fiecărei persoane de a-și trăi viața după cum alege. Asa cum a explicat Hayek, „credințele morale referitoare la problemele de conduită care nu interferează direct cu sfera protejată a altor persoane nu justifică constrângerea”. Controlul moralității personale și suprimarea presupusei degenerescențe sociale nu au un loc în viziunea lui Hayek pentru rolul adecvat al statului.
Atacurile conservatoare împotriva democrației sînt, de asemenea, greșite în opinia lui Hayek. Extinderea rolului statului in societate este adevărata problemă, iar democrația pentru Hayek reprezintă poate chiar „cel mai mic rău dintre acele forme de guvernare dintre care trebuie să alegem”, afirmînd clar: „nu pot avea nici o simpatie pentru tulpina antidemocratică a conservatorismului”. Este greu de imaginat că el ar fi altfel decît oripilat la vederea unui președinte în exercițiu care să instige o mulțime violentă să atace Congresul în încercarea de a răsturna rezultatele alegerilor.
Eseul lui Hayek conține multe alte critici aduse conservatorilor, inclusiv „naționalismul strident”, „obscurantismul” anti-intelectual, devotamentul față de ideile moștenite de ierarhie și superioritate, precum și opoziția autoritară față de progresul moral și material. Chiar și pentru accentul libertarian asupra piețelor libere și dimensiunea aparatului birocratic, adesea considerate drept zona cu cea mai mare suprapunere, conservatorii ne sînt aliați nedemni, în cel mai bun caz. Frecvent, aceștia sînt oponenții noștri, promovînd interferența statului în rezultatele voluntare ale pieței, la fel de intens ca orice curent de stînga. Faptul că astfel de amenințări la adresa libertății economice provin și din zona stîngii nu este un motiv întemeiat pentru a susține eforturile asemănător de periculoase ale oponenților lor sau pentru pasivitatea libertarienilor.
La fel ca pe vremea lui Hayek, etichetele politice sînt în schimbare și astăzi. Scriind atunci, a simțit nevoia să-și explice critica asupra conservatorismului vizînd mai mult varietatea sa europeană decît cea americană, precum și să explice ce a vrut să definească prin liberalism. Astăzi, populismul naționalist de tip european a înlocuit în mare măsură angajamentele anterioare ale dreptei fuzioniste americane și clasic liberale. Pentru a agrava și mai mult confuzia, „conservatorul” a ajuns să aibă o conotație a acestei tulpini mai moderate și mai libere, în loc de ceea ce a fost odată: flancul drept al Partidului Republican. Noii iliberali au adoptat termeni precum „populist”, „conservator național”, „ alternativa dreaptă” și „America Întîi” pentru a se descrie. În lipsa oricărui alt principiu definitoriu la care să se facă referire, mulți îl numesc “Trumpism”.
Chiar și șase decenii mai tîrziu, criticile lui Hayek oferă încă un vocabular intelectual necesar libertarienilor pentru a-și menține distanța față de impulsurile anti-libertate din sfera dreptei. Așa cum a fost cazul lui Hayek, o parte dintre aceste solicitări politice vor reflecta unele dintre ideile exprimate de progresiști și chiar socialiști, dar acest lucru nu ar trebui să ne descurajeze să le susținem. Faptul că cineva din stînga arată că ceva reprezintă o aberație nu este o dovadă că nu ar fi. Uneori chiar așa este, iar contrarianismul reflexiv reprezintă un ghid slab. Acest lucru este similar cu nemulțumirea principală a lui Hayek cu privire la conservatori: aceștia sînt adesea ghidați de o mentalitate reacționară, de opoziție, dezarmată de orice principii directoare. Anti-stînga dogmatică nu este o busolă morală care să ne direcționeze către o mai mare libertate.
Arcul narativ al istoriei americane reflectă o versiune libertariană distinctă asupra progresului moral: extinderea drepturilor promise în Declarația de Independență pentru a include cu adevărat „toate” persoanele. Acest lucru a venit dintr-un angajament fundamental pentru drepturi egale ale tuturor persoanelor, viziunea asupra unei societăți tolerante și pluraliste care nu ne împarte forțat în funcție de clasă sau rasă sau sex sau religie, care, de asemenea, este maxima centrală a definiției lui Hayek a statul de drept, un principiu cheie al filozofiei sale politice. Cei care se opun istoriei, urlînd să ne oprim, așa cum William F. Buckley i-a descris pe conservatori, nu sînt prietenii și nici aliații noștri în această cauză.
Există excese reale și multe de criticat cu privire la opiniile stîngii moderne despre rasă și inegalitate, care pot și se îndreaptă spre propriile lor forme de iliberalism. Dar, spre deosebire de majoritatea dreptei moderne, libertarienii nu au de ce să se teamă să recunoască faptul că diferitele forme de bigotism sînt reale și ar trebui să li se opună. Libertarienii pot, de asemenea, să aducă în discuție observațiile foarte necesare despre modul în care statul a construit și perpetuat acele inegalități nedrepte. Multe dintre aceste politici sînt încă susținute din motive care nu au legătură cu trecutul nostru destul de recent al discriminării impuse de stat. De la moștenirea segregării locuințelor și a disparității bogăției pînă la eșecurile justiției penale și a sistemelor educaționale, aceste lucruri nu sînt istorie. Ele sînt continue și relevante pentru problemele reale de astăzi, iar negarea nefondată a acestei realități nu servește deloc cauzei libertății.
Naționalismul, xenofobia și protecționismul au produs un sistem de frontiere internaționale în mare parte închise și strict restricționate, ce ar putea fi cea mai săracă și distructivă politică aplicată astăzi de către guverne. Bigotismul împotriva americanilor LGBT are o istorie tragică a legilor opresive și a politicii demagogice autoritare, dintre care unele au fost depășite recent, iar altele sînt încă în desfășurare. Ultima panică morală conservatoare este despre toleranța crescîndă a americanilor asupra persoanelor transgender reflectă în mare măsură și emulează opoziția lor, exprimată anterior în argumente asemănătoare față de egalitatea în fața legii pentru homosexuali și lesbiene și, înainte de aceasta, pentru emanciparea femeilor. În ultimii ani, părți semnificative ale dreptei au cerut public acțiuni ale statului împotriva construcției de moschei, acuzîndu-și principalul adversar politic de a fi în secret musulman sau cel puțin excesiv de simpatic față de musulmani și au cerut interzicerea imigranției musulmanilor. Acest model de utilizare a demagogiei populiste pentru identificarea și expulzarea minorităților a alimentat, de-a lungul istoriei, cele mai grave tipuri de opresiune a statului.
Logica tentantă de a urmări o coaliție permanentă cu dreapta este vie astăzi. Unii libertarieni încearcă să descurajeze criticile care vizează ceea ce ei consideră populismul de dreapta „anti-establishment”, considerîndu-i în schimb drept aliații noștri naturali. Pentru acest curent ideologic, pozițiile libertariene tradiționale cu privire la o serie de probleme sociale reprezinta „stîngism” și sînt „prea tolerante”. În mod ironic, acestă retorică devine propriul său tip de corectitudine politică, un index de cuvinte și idei interzise care pot fi folosite doar de inamic. Căutînd să elimine critica liberală asupra conservatorilor din vocabularul libertarian, libertarienii riscă să fie subsumați în ceea ce nu se mai pot opune. A fi împotriva stîngii ajunge să conteze mai mult decît a fi pentru libertate.
Așa cum a avertizat Lordul Acton, acest fenomen nu este un exercițiu benefic de construire a unei coaliții. Asocierea ideilor de libertate cu reacționarii, bigoții, naționaliștii și alți autoritari de dreapta poate, în cele din urmă, să doboare libertatea cu ei. Dacă le oferiți alegătorilor o alegere binară între socialism și autoritarii de dreapta, aceștia din urmă ar putea fi respinși în favoarea primilor. Nu este întîmplător că Donald Trump a fost primul președinte de la Herbert Hoover care și-a condus partidul către pierderea Camerei, Senatului și a președinției într-un singur mandat. Puține poziții politice au devenit populare în opinia publică după ce s-au asociat cu partea sa a diviziunii politice.
Pentru a nu împărtăși soarta sumbră a dreptei de a pierde mereu jocul politic pe termen lung și de a face mult rău între timp, libertarienii trebuie să fie capabili să traseze aceste distincții împotriva dreptei la fel intens pe cît criticăm stînga anti-piață. Aceste țesuturi intelectuale nu pot fi lăsate să se atrofieze pînă la punctul în care nu fac niciun bine cînd avem cea mai mare nevoie de ele. „De ce nu sînt conservator” al lui Hayek este un model esențial pentru modul în care putem și ar trebui să distingem libertarienii de conservatori. Pentru a pleda în mod eficient în favoarea libertății, nu trebuie să le oferim oponenților săi motive de se opune.
Bogdan Tatavura 